Cotcodacii

Se apucă el odată să cureţe ciotorna (jgheabul acela de la ştreaşina casei, în care se adună apele pluviale, sau nu se adună, dacă sunt desfundate burlanele). Evident că folosea o scară de-aceea în formă de V. Îşi termină el treaba în zona în care lucra, şi, puturosu’, dă să păşească cu scara, aşa cum îi văzuse el pe zugravii de meserie. Bineînţeles că scara se cracănă de tot, şi omu’ dă cu posterioru’ de pământ de-au intrat vecinii în alertă de cutremur. Abia atunci începe să-şi explice de ce legau ăia, cu o sfoară, cei doi craci ai scării; aşa că, după ce se culege de pe jos, face şi el acelaşi lucru înţelept. După care se apucă s-o probeze în noua formă. Bineînţeles că nu-i iese nici de data asta, pentru că în cursul laboriosului act de păşire, scara buclucaşă şi-a lipit, pudică, picioarele, aşa că unchi-miu a aterizat din nou, de data asta fără amortizare şi de la o înălţime mai mare ca prima dată, că prinsese curaj şi se căţărase cu o treaptă mai sus…
Sau, poate pentru că…

… altă dată, se urcă el într-un păr înalt, să-l cureţe de uscături şi să-i dea o formă. Evident că foloseşte scara cu pricina şi de data asta. Ajunge, ca prin minune, întreg, în vârful părului, dar, prins cu treaba, calcă pe o ramură mai fragilă şi o ia vitejeşte spre pamânt, agăţând, în trecere şi bidonul de vopsea verde cu care urma să bandajeze cioturile după ce le va fi tăiat crenguţele uscate. Şi, pentru ca dezastrul să fie complet, aterizează cu fundul în găleata în care arunca el vreascurile, unde şi-l înţepeneşte. Fundul. Zazi e un tip scund şi îndesat, aşa că, dacă poţi, imagineză-ţi-l cu găleata aia-n cur (scuzaţi!), fugind ca besmeticu’ prin curte şi urlând după mătuşă-mea: “Bică, cheamă Salvarea, că mi-am rupt picioarele!” Alt deranj n-avea omu’, că încă nu văzuse că era acoperit din cap până în picioare cu vopsea verde. Motiv pentru care i-au trebuit două săptămâni de concediu medical, să se poată arăta din nou lumii sub o formă cât de cât decentă.

Ei, şi dacă nu te-am convins de ce fel de om e el, află că pe Zazi l-a călcat trenul. Adică l-a trecut… Stai că n-am început bine. Deci, mergea el, într-o dimineaţă, pe când încă nu se luminase bine de ziuă, spre gară, că era navetist. Şi, leneşu’ (că puturos l-am mai făcut o dată şi nu-mi plac repetiţiile), în loc s-o ia frumos prin pasaj, ca toată lumea, se apucă să traverseze calea ferată prin loc nepermis. Fiind distanţa destul de mare între cele două şine, Zazi a adormit pe el până să reuşească să le traverseze. Da’ adormit era şi mecanicul de locomotivă, care nu l-a observat, şi Zazi s-a trezit culcat la pământ, între şine, cu trenul huruind deasupra lui. A stat el liniştit o vreme acolo, că nu prea avea de ales, bag sama, da’ după un timp, s-a cam plictisit, aşa că şi-a saltat puţintel ţeasta, să vadă dacă mai are mult de aşteptat. Tocmai la timp ca să-l lovească cupla ultimului vagon, drept în scăfârlie! Binenţeles că a leşinat instantaneu, da’ s-a trezit după o juma’ de oră, la spital, fără stiloul lui de aur şi ceasul lăsat moştenire de taică-sau. A doua zi, dimineaţă, fluiera voios şi sărea ca cintezoiul peste liniile de cale ferată, că doar nu era să ocolească cale (scuze!) de 100 de metri, mai ales că aflase, pe propria-i piele, că o întâlnire face to face cu trenul nu-i mare scofală…

O să zici că iar pun de la mine. Ei, bine, mă jur pe ce vrei tu că, de data asta, nu. Unchi-miu e tipul ăla de om care coboară întotdeauna pe scara care duce la pod, cu burta înainte, nu cu faţa spre scară, aşa cum se procedează de obicei, aşa că nu-i de mirare că glisează de-a lungul ei, cu spinarea, cam o dată pe trimestru. Lucru de care aflam de la mătuşă-mea, pe când trăia, care ne suna, mai râzând, mai plângând, de fiecare dată ca să ne povestească, astfel încât bărbatu-miu îşi făcuse deja un reflex: când îi auzea vocea, întreba din prima: “Iar a căzut Zazi din pod?!” Acum, că biata de ea s-a dus într-un loc mai puţin palpitant decât propria-i casă, ne-a rămas nouă în grijă. Adică mie, mai bine spus, având în vedere cât stă soţioru’ pe-acasă. Am sarcina de a verifica zilnic dacă nu şi-a mai făcut niscaiva cucuie, dacă e cât de cât întreg (mă rog, chiar citov n-a fost el niciodată…) şi să raportez la “stâpânire”. Câteodată mai trişez, adică spun că totul e în regulă, numai pentru că-l aud de dincolo cum urlă la telefon (că l-a cam lăsat auzul de-un timp încoace) sau zdrăngăneşte diverse obiecte prin casă sau prin curte.