Cotcodacii

Mă pune naiba să-i zic nevestei  vineri:

- Dragă (nu, nu o cheamă Draga, aşa o alint eu), să ştii că eu la birou nu prea mai am de lucru, bagă aştia de seamă că trag mâţu’ de coadă şi le vine vreo idee să-mi desfiinţeze postul şi din şomaj nu-mi mai rămân şi bani de bere şi ţigări. Aşa că  am hotărât să-mi iau concediu o săptămână, nu mai mult, că pe urmă se prind că merge treaba şi fără mine şi ajungem iar la situaţia anterioară (aia cu trasu’ mâţului de coadă, idei preconcepute ş.a.m.d., deci fără bere şi ţigări) şi poate se mai strâng  ceva hârtii pe biroul de la serviciu, ca să am material să mă fac că lucrez când mă întorc la muncă. Şi-n astă săptămână să stau acasă, să mă odihnesc, că am obosit de atâta teatru la birou.

- Cum zici tu, dragă, mi-a răspuns ea.

Ce nevastă înţelegătoare am, mi-am zis în gând, fără să mă gîndesc nicio clipă şi fără să fac nicio legătură între toate situaţiile în care nevasta îmi răspundea cu o propoziţie simplă, doar pentru a avea timp să rumege problema în linişte şi să dezvolte scenarii măreţe, în care, bineînţeles, subsemnatul este actorul principal (ultima dată când s-a întâmplat chestia asta am reuşit să văruiesc apartamentul şi să pun parchet. Că cică sunt băiet priceput, de ce să mai dăm bani şi la meseriaşi). Deja mă gândeam la ieşirile cu băieţii la o bere, la configurarea şi compilarea kernel-ului ăla de linux de la serverul de pe balcon, la jocurile alea pe care nu am apucat să le instalez pe calculator darămite să mă joc cu ele, la trezitul din somn la orele 10-11 dimineaţa etc. Dar deh, nu mă vindec niciodată. Citeşte mai departe…