Cotcodacii

M-am trezit. Arunc un ochi adormit, ăla stângul, spre locul unde-ar fi trebuit să fie ceasul şi dau de soare. Închid ochiul şi mă gândesc. Dormitorul nostru are ferestre spre apus. Deci ori e seară, ori nu sunt acasă. Acasă eram. În sufragerie. Ghemuit în locul unde canapeaua face unghi drept. De 90 de grade. Nu, nu Celsius. Încerc să mă răsucesc şi să-mi trag pătura peste ochi. Nu dau de nicio pătură. Doar de-o chestie blănoasă. Săraca nevastă, îmi zic, i s-a făcut milă de mine şi m-a învelit cu cerga ceea miţoasă de ne-a dat-o bunică-mea, la pomana de  7 ani a bunicului Ion. 7 ani de când s-o dus pe ceea lume. Doamne, ce mai trece timpul. Dar parcă aia era un pic mai aspră. Aud un mârâit. Deschid celălalt ochi. Că primul a intrat în grevă, mi-a spus că-şi dă demisia dacă mai fac mişto de el şi-i dau fotoni la micul dejun. Desluşesc trei măsline şi-o căpşună aranjate strategic pe o vată de zahăr pe băţ. De când vata pe băţ mârâie? Şi cine e tâmpitul care a făcut combinaţia asta de măsline şi vată de zahăr? Hai, căpşunile mai merg. Dar măsline?! Propun o mărire de salariu pentru ochiul stâng, iese şi ăsta din grevă, dar numai după ce îi promit că o să-i dau şi bonuri de masă şi reuşesc să focalizez. Şi recunosc bestia familiei. Maxi, aşa-l cheamă. Închipuţi-vă un om matur, de vreun metru nouăzeci, încercând să se învelească cu un bichon de 3 kile juma’.
Încerc să-l conving, precum nevastă-mea încerca deunăzi cu copiii, de rolul apei în igiena personală şi de ce căpşunile nu sunt bune pentru spălatul pe ochi. Renunţă într-un final să mă mai lingă pe faţă (pesemne nu i-a priit gustul pe care îl am de dimineaţă) şi începe să latre la reptilele din mijlocul sufrageriei. Între timp, ochii se hotărăsc că e mult mai productivă munca în echipă şi-mi dezvăluie mormanul de cabluri care enervau bichonul.

Citeşte mai departe…