Cotcodacii

Astăzi dimineaţă m-am trezit în miros de levănţică. De la lenjeria de pat din dormitor. Că m-am împăcat cu nevasta. Sau ea s-a împăcat cu mine.  Sau mai bine zis m-a iertat. Nu ştiu cu ce-am greşit, dar important e că ea m-a iertat. De asta o iubesc. Câteodată.
În casă e o linişte de nu se aude nici musca. Chiar de-ar fi fost vreuna, sigur s-ar fi sinucis de la mirosul de levănţică. Încerc să profit de ocazie şi mă foiesc, mă întorc de pe-o parte pe alta, trag pătura pe ochi, poate, poate reuşesc să mai pişc vreo oră de somn. Ţi-ai găsit. Deşi sunt perfect lucid, pentru că nu am exagerat cu berea în ziua anterioară, vezica mea e de altă părere. E musai să mă duc la baie. Mă scurg din pat, iau târlicii în picioare, şi, pe drumul spre toaletă, îmi fac planul de bătaie pe ziua în curs.

Soacră-mea e plecată la ţară. Deci trebuie să am grijă de copii. Adică să am grijă să nu mă mai pârască mamei lor că le dau sticks-uri şi îi uit în faţa televizorului. Şi trebuie să mă apuc să desfac calculatoarele şi să aspir praful de prin ele. Şi să curăţ toate urmele de degete de pe monitoare. Şi să şterg de praf toate minunile de pe, de lângă şi dedesubtul biroului. Şi biroul. Deja am obosit numai gândindu-mă la ce am de făcut. Halal concediu.
Rezolv problema cu suprapresiunea, mă uit la robinetul de apă rece, mă hotărăsc că e prea dimineaţă pentru spălatul pe ochi şi mă îndrept către bucătărie. De cum deschid uşa mi se arată un semn. Semn bun. Cred că la fel ca mine s-au simţit şi magii ăia trei când au văzut steluţa. Ce semn? Pe masa de la bucătărie nu găsesc niciun bilet. Deci, e de bine. Pun de cafea. Pun şi cafea în cafea. Aşa, un pic, numai cât să-i dea gust. Zahăr nu pun. Că, cică, consumul excesiv dăunează grav sănătăţii. Dar nu de asta nu pun eu zahăr în cafea. Am motivele mele. O să vă povestesc altădată.
Fierbe cafeaua, dă în clocot, da’ nu-i merge. Mă prind la timp şi o iau de pe foc. Alt semn bun. Nici nu mai ţin minte când am reuşit ultima dată să-mi fac cafea fără să colorez aragazul. Pun cafeaua într-o ceaşcă, aprind o ţigare şi sorb cu nesaţ. Din cafea, ‘r-ar mama ei a dracu’. Că frige. Semn rău. Nu apuc să-mi liniştesc limba că sună telefonul. Ăla mic şi mobil.  Numai că era în sufragerie, se ataşase atât de mult de încărcătorul pe care nu-l mai văzuse de o lună, încât a trebuit să duc o muncă de convingere nemaipomenită să mă urmeze la bucătărie, să pot vorbi şi fuma în acelaşi timp. Apăs pe butonul ăla verde din stânga şi zic: “Da?”. Atât mi-a trebuit. Cum poate să imite telefonul ăsta vocea nevestii, mai rar. Reproduc monologul telefonului, textual (ce artist, dom’le, telefonul ăsta, noroc că îl ţin aproape. Sigur se angaja la Bulandra, dacă îl lăsam slobod):
“Nu ţi-ar fi ruşine să-ţi fie. Eu mă chinui, muncesc ca o sclavă, fac mâncare să crapi în tine, îţi spăl hainele, ţi le calc, îţi cresc copiii, fac lecţii cu ei, fac curăţenie în casă, bat covoare, mă zbat ca totul să iasă bine şi tu? Mă faci de băcănie. Nu puteai să ai şi tu apucături de-alea normale şi să te uiţi pe pagini cu gagici pe internet? Nu. Domnu’ s-a apucat să scrie pe blog. Şi ce subiect şi-a găsit? Să povestească despre faptul că ce harnic e el şi ce scorpie e nevastă-sa de-l ceartă când mai iese la câte o bere cu băieţii. M-am săturat.”
Şi mi-a trîntit telefonul în nas. Ştiu că sunteţi cârcotaşi şi o să comentaţi că nu are cum să-ţi trântească cineva telefonul mobil în nas. N-o cunoaşteţi pe nevastă-mea. Are un aşa talent la apăsatul butonului roşu de pe telefonul mobil de n-aţi mai văzut. Parcă simţi cum icneşte furca telefonului sub greutatea şi impulsul microreceptorului. Şi ţi se face milă instantaneu de galena care sare la 3 metri de aparat.
În momentul de faţă am două posibilităţi:
1. Să scriu numai lucruri frumoase, cu fluturaşi, flori şi cuvinte drăgăstoase la adresa nevestii pe blog şi
2. Să fac o clonă la blogul ăsta, în care să scriu numai lucruri frumoase, cu fluturaşi, flori şi cuvinte drăgăstoase la adresa nevestii, iar la acesarea blgoului de pe IP-ul nevestii de la servicu, un script PHP micuţ să redirecţioneze consoarta pe blogul clonă.
Având în vedere că scula de pe care programez programe, adică PC-ul număru’ 1, e indisponibil din cauză de neconectivitate cu reţeaua de doi-douăzeci şi varianta 1 e împotriva convingerilor mele religioase (vezi porunca a noua) am ales o variantă temporară. Adică am dat ban la IP-ul nevestii de la serviciu. Dacă e să se plângă că nu poate să intre pe blogul meu, am să dau vina pe aitistul rău de la serviciul ei. Care aitist îmi e dator de când cu nota aia de plată. Vede el cum scoate cămaşa.
Rezolvând şi problema asta, termin cafeaua, care între timp s-a răcit şi dau să mă apuc de treabă. Doar dau. Că aud voci pe scară. Voci care seamă teribil cu vocile celor doi terorişti care vieţuiesc în camera alăturată. Mă uit la ceas. E 13:15. Cum naiba trece timpul ăsta aşa repede, că la servicu pe la ora asta era doar 9:00. Al dracu’ Einstein.
Intră şcolarii în casă, duc muncă de lămurire că trebuie să se schimbe de uniformă, că acasă nu-i armată, pregătesc prânzul, felul I supă cu găluşte, felul II piure de cartofi cu friptură de pui, aranjez corespunzător lingura şi cuţitul în dreapta, furculiţa în stânga, invit stimaţii la masă, plec la un tutun pe balcon, mă întorc, farfuriile goale, prin metode nu prea ortodoxe aflu că s-au dus negocieri la sânge despre împărţirea prăzii, adică fecioru’ a mâncat ambele farfurii de supă şi aia mică a ras tot ce înseamnă pui şi cartofi. Mă declar mulţumit de mine şi îi trimit la lecţii.
Următoarele 3 ore le-am petrecut citind instrucţiunile tipărite cu Arial de 8 puncte de pe bidonaşele, sticluţele şi pulverizatoarele din baie. Ca să aflu soluţia cea mai potrivită pentru ceea ce trebuia să fac. Am rămas nelămurit. Nici măcar nu mai pot să scriu, că s-a întors nevasta de la serviciu şi se uită la mine cam dubios. Cred că s-a certat cu aitistul. Vă povestesc mâine, în cazul în care scap întreg.