Arhivă

Arhivă pentru 25 februarie 2010

30′ 00”

25 februarie 2010 127 comentarii

             In fiecare dimineata, Strigoita se trezea cand limbile ceasului de masa se suprapuneau perfect la 6 si jumatate. Un clinchet insistent anunta ca o noua zi a inceput. Somnoroasa se dadea jos din pat, incalta perechea de papuci cu magarusi primita cadou, se taraia spre toaleta unde se inviora cu generozitate cu apa rece si clabuci de sapun parfumat.

              Tinuta diferea de la o zi la alta, uneori office, precum in prima zi, alteori casual, functie de cat de bine dispusa era sa dea nas in nas cu “nazistul”.

              La 7 fara 10, fix, parasea camera de hotel dupa ce isi mai verifica inca o data dosarul doldora de notite si foi albe care abia asteptau sa fie umplute cu mii de informatii.

             In lift intotdeauna se intalnea cu domn maior, un batranel de vreo 60 de ani, foarte respectat de catre toti angajatii hotelului. Domn maior fusese casatorit de 4 ori si avea doi copii. Prima nevasta a murit intr-un accident rutier, a doua s-a inecat cu un sambure de pruna, de a treia a divortat dupa 10 ani, iar de a patra a disparut intr-o dimineata. Politia nici acum nu a reusit sa rezolve cazul, desi domn maior le era la dispozitie de fiecare data cand i se cerea sa se prezinte la sectie pentru declaratii.

              Cei doi nu-si vorbeau deloc cat timp coborau cele 59 de etaje. El era mereu interesat sa loveasca usor cu buricul degetului aratator cadranul ceasului, poate in speranta de a opri cumva timpul grabit, iar ea citea zi de zi acelasi text nemtesc care instruia locatarii cum sa apese pe tastele liftlui Schindler.

             La parter Strigoita isi lua la revedere si dadea binete domnului maior care totdeauna parea surprins de zambetul strengaresc al micutei fapturi cu un ciudat accent nemtesc.

             Portarul imobilului mereu se ridica de pe scaun la ora 7 fara 8 minute. Isi aranja cu grija tinuta, isi acoperea capul cu un chipiu alb si militareste ura o zi fantastica tuturor.

             Sala de cursuri era destul de aproape, numai 500 de metri distanta. Intotdeauna ii erau de ajuns 5 minute.

           La fara trei minute, strigoita incepea sa urce scarile imobilului. Drumul prin cladire spre sala era destul de intortocheat. Trebuia sa urce un etaj, de aici sa mearga pe un culoar pana in aripa alaturata si de acolo sa coboare alte 48 de trepte pana la subsol. Desi cam dezorientata de felul ei, inca nu a reusit sa se rataceasca.

          La 7 fix, se intalnea in fata salii de curs cu “Nazistul”, un domn de vreo 45 de ani, tuns scurt, grizonat inainte de vreme, cu o mustata neagra, scurta, ingrijita. Nazistul nu zambea defel, ba chiar o privea incruntat si cand o lasa sa intre inaintea lui in sala. Strigoita se conforma si se straduia sa nu-i zambeasca. Avea ceva simpatic in felul lui de a se purta.